Contient le terme : Traduction
Судьбоносное послание
La version traduite en russe de Au hasard d’une bouteille est désormais disponible sous le titre : Судьбоносное послание. Traduction de Viktoriya Bolliet.
Extrait :
У меня всегда был идеал мужчины, который я хотела встретить больше всего на свете. Однако, он был так далек от реальности, в которой я жила, что при каждом расставании я все больше убеждалась в утопичности моей мечты. Я перепробовала все : cайты знакомств, объявления, клубы. Я даже соглашалась на предложения незнакомых мужчин угостить меня чем-нибудь в баре. Финал, увы, был всегда один и тот же: расставание, после эпизодических свиданий или весьма непродолжительных романов. Моя мечта ускользала от меня раз за разом. Отчаявшись, я решила полностью отказаться от идеи когда-нибудь завести серьезные любовные отношения. Но спустя немного времени со мной произошло одно непредвиденное событие, которое полностью перевернуло всю мою жизнь.
Произошло оно одним погожим сентябрьским днем, спустя несколько дней по моем приезде во Францию. Я оставила позади себя Россию и свою одинокую мать. Несмотря на горечь разлуки, она была рада тому, что ее единственная дочь поехала учиться за границу. Теперь нас разделяли две с половиной тысячи километров. Она на Кавказе, а я на юге Франции.
На родине я училась на инженера и решила подать заявку на грант для продолжения моего обучения за границей. Французское правительство поддержало мою инициативу и так я очутилась во Франции. Я сама не понимала почему я выбрала эту страну и чем она мне нравилась. Я никогда ранее не уезжала из России. Страну, приютившую меня, я знала только с картинок и из видеороликов. Но у меня было жгучее желание уехать куда-нибудь, сменить обстановку, открыть для себя что-то новое, одним словом, взять новый поворот в моей жизни. В этой малоизвестной для меня стране у меня не было ни знакомых, ни родных. Франция была для меня чистым листом, на котором мне предстояло написать новую главу своей жизни.
По приезде в Париж, мне очень хотелось задержаться в городе, чтобы полюбоваться им и посмотреть на его знаменитые достопримечательности. Однако, проживание в столичной гостинице или даже в крохотной комнатушке было мне не карману и мне с досадой пришлось отказаться от моего замысла.
В ожидании первого поезда, направляющего на юг, я бродила возле Лионского вокзала до самого утра.
До начала занятий мне оставалось еще пять дней. За это время я изучила окрестности Экс-ан-Прованса и даже съездила на море, в город Марсель.
Воздух был там свежий и приятный. Дыша полной грудью, я ощущала чувство невероятной сводобы и какого-то обновления, как будто я висела над краем земли. Я всегда мечтала попасть в другую страну и вот я прогуливалась по французскому пляжу. Мне стало приятно от этой мысли.
Вдруг, в конце пляжа, я увидела какую-то емкость со свернутой бумагой внутри. Сосуд застрял между двумя большими валунами. Это было самое что ни но есть послание в бутылке ! Значит, это все не сказки – люди действительно использовали эту форму общения. Что же это может быть за послание? Бутылка была плотно запечатана воском, который защищал бумагу от воды. Я пыталась сцарапать воск, но, после нескольких попыток, я поняла, что ногти в этом деле были абсолютно бесполезны.
Тогда я завернула емкость в прихваченное со мной полотенце и положила его в рюкзак. Я вспомнила о ней уже в электричке, на обратном пути в Экс-ан-Прованс.
La mascherina! La dittatura è qui
La version traduite en italien de La dictature des masques est désormais disponible sous le titre : La mascherina! La dittatura è qui. Traduction de iperbole10 Rita.
Extrait :
Nell’anno di disgrazia 2020, lunedì 14 settembre, intorno alle 16 e 30, una coppia di cowboy della gendarmeria ha pensato bene di fermare il nostro pullman, della compagnia Sindbad, per dare spettacolo di sé sull’A4, comunemente chiamata autostrada orientale, vicino a Metz, mentre ci dirigevamo in Polonia da Parigi. Il motivo non è verificare l’identità dei passeggeri o segnalare un difetto nel veicolo. come spesso accade in Germania ai pullman che attraversano il paese, generando con ciò momenti di fastidio e causando ritardi..
L’intenzione di quei due gendarmi, che chiaramente non hanno nulla di meglio da fare quel giorno, è solo un pretesto per uno show moralista con l’unico fine di raggiungere la loro “quota” di multe applicando il pizzo, sponsorizzato dallo stato del macroniano quinquennio, nei confronti dei suoi concittadini così come di qualsiasi cittadino del mondo che osa avventurarsi in territorio francese in questo periodo del virus che rende stronzi, talvolta stronzi dentro, imponendo a persone designate a caso nel suddetto pullman, una multa di categoria quattro di centotrentacinque euro per non indossare la mascherina, detta “obbligatoria”, nientemeno che dai ciarlatani che ci dirigono e che hanno già dimostrato la loro nullità nel governare la Francia… Quegli stessi che qualche mese prima hanno affermato a gran voce e ripetutamente, l’inefficacia della mascherina tra grasse risate davanti alle telecamere…
Le loro parole sono state registrate e chiunque può ascoltarle guardando i video su internet.
Da quando le maschere sono diventate una priorità commerciale, reperibili in tutti i negozi così come in vari centri commerciali, vendute a prezzi sempre più smodati, la milizia macroniana si fregia, in ciascuna delle sue sortite, di una mascherina che imbavaglia il grugno dei loro membri, al fine di mostrare chiaramente l’esempio che i plebei devono seguire e, soprattutto, per colpire le menti con immagini forti che servono solo a instillare paura e panico nella popolazione in generale, visto che non riescono a gestire le loro lingue, cosa che potrebbe alleviare il nostro udito da una notevole quantità di mal di orecchie.
La politica del reuccio nei confronti del popolo potrebbe quindi essere riassunta in modo ufficioso così: «chiudi la boccaccia e accontentati di obbedire non appena io decido qualcosa!» In assenza di una dittatura ufficiale, l’assoluto rigore marcia veloce, in un paese che una volta è stato quello dei diritti umani e dei cittadini. È così che spesso funziona qualsiasi regime o sovrano che ha perso la presa, la stima e l’influenza sulle masse. Ostinazione, deriva autoritaria, violenza sono solo il risultato di una confessione di fallimento di fronte a un popolo che non si riconosce più nel potere dominante e che lotta per destabilizzarlo e rovesciarlo, perché sa che il sistema in vigore non può più durare e che deve essere cambiato a tutti i costi.
Per il bene di tutti.
È stato rialzando la testa che ho visto attraverso il finestrino un gendarme guidare l’autobus in modo che l’autista si fermasse nel parcheggio vicino al casello autostradale. Della manovra svoltasi ho osservato soltanto la fine perché, con la testa tra le gambe, le mani immerse nello zaino, stavo cercando affannosamente un pacchetto di biscotti che non riuscivo a trovare tra panini, bottiglie d’acqua, pacchetti di patatine e altri oggetti personali. La mascherina, l’avevo già tolta e appesa davanti a me, a una trentina di centimetri, sulla piccola borraccia da cinquanta centilitri che era alloggiata nella rete portaoggetti. Avrei potuto rimetterla in qualsiasi momento e molto prima che il gendarme salisse sul pullman, solo che non mi sentivo colpevole di alcun reato.
Unter der Sommersonne
La version traduite en allemand de Sous le soleil d’été est désormais disponible sous le titre : Unter der Sommersonne. Traduction de Sabine Stork.
Extrait :
An diesem Morgen, in diesem banalen Moment des Abschieds, der ihm wie ein Lebewohl vorkam und ihm deshalb schicksalhaft erschien, hatte er gedachte, dass er sie das letzte Mal umarmte, ihre Hand das letzte Mal hielt, sie das letzte Mal nach Hause begleitete. Bevor sie hinter dem Zaun des Wohnheims verschwand, in dem sie untergekommen war, hatte sie ihm eine Kusshand zu gehaucht. Überrascht hatte er mit der gleichen Eleganz darauf geantwortet, voller Begeisterung, wie zwei Liebende, die den Gedanken nicht ertragen konnten, sich für den Tag zu trennen. Sein Blick verschwamm, als er sich der dramatischen Situation bewusst wurde: Die Frau, die er liebte, würde sich von ihm trennen. Er vermutete, dass er sie nie wiedersehen würde. Bemerkte sie seine Traurigkeit? Ihm war es lieber gewesen, sich das Gegenteil vorzustellen. Was war ihrer Meinung nach der Grund dafür, dass er von dieser gedrückten Stimmung überwältigt worden war? Zwischen ihnen deutete offiziell noch nichts auf eine Trennung hin. Außer dass er sie in der Luft wahrnahm, wie den Geruch eines starken Giftes, gegen das er nicht ankämpfen konnte. Er schwieg und hoffte sich zu irren. So oder so schien ihm das Spiel aus zu sein. Mit gesenktem Kopf und langsamen Schritten hatte er den Asphalt überquert, sich vom Gebäude entfernt, hatte angenommen, dass er dieses Viertel vergessen müsste. Er drehte sich um und ging in Richtung seines armseligen 1-Zimmer-Appartements davon. Dort erwartete ihn das Gefühl der Unvollständigkeit genährt von latenter Einsamkeit und neuen Tränen als einziger Gesellschaft. Durch sie hatte er sich an das Verhalten einer aufmerksamen und aufrichtigen Partnerin gewöhnt, die sich regelmäßig meldete, wobei sie darauf achtete, ihren Partner nicht durch eine tägliche Überwachung zu erdrücken. Er selbst ließ ihr ihre Freiheiten. Von einem Tag auf den anderen versuchte nun ein neuer Unterton den vorherigen zu ersetzen, was ihn in einen emotionalen Abgrund stürzte. Als er spürte, wie ihm seine Gefühle brutal aus dem Herzen gerissen wurden, hatte er einen intensiven Schmerz, einem Phantomschmerz gleich, empfunden. Fast zwei Wochen hatte sie sich rar gemacht, hatte er sie vermisst. Er hatte mehrfach versucht sie zu erreichen. Vergeblich. SMS, Anrufe oder sogar E-Mails, es kam keine Reaktion auf seine Versuche Kontakt mit ihr aufzunehmen. Keine Antwort, keine Nachricht; nur Missachtung. Er verstand es nicht, fragte sich, was passiert sein könnte, das die Flucht seiner Angebeteten ausgelöst haben mochte. Umso mehr, da sie geplant hatten am kommenden Wochenende gemeinsam nach Venedig zu fahren. Ihre Liebesgeschichte hatte traumhaft schön begonnen. In ihrer, seit einigen Wochen andauernde Romanze, schien sie nichts trennen zu wollen. Es gab nur ein schicksalhaftes Datum, das sie seit Beginn ihrer Beziehung kannten.
Sie waren sich in der Pariser Metro begegnet; überfüllte Gänge, Menschen in Eile. Inmitten des Ameisenhaufens stand eine verloren wirkende junge Frau und sah in alle Richtungen. Der Bahnhof litt unter umfangreichen Modernisierungsarbeiten. Die Hinweisschilder fehlten. Nur die Pendler kannten ihren Weg, wie perfekt programmierte Roboter im Zusammenspiel miteinander. Er war genauso verärgert wie die junge Frau. Er fand sich nicht zurecht. Dabei war er die langen Tunnel gewöhnt. Da er weder Auto noch Zweirad besaß und ihm Busse zu vollgestopft und zu kompliziert waren, um sich zurecht zu finden, hatte er sich angewöhnt, diesen Maulwurfsbau für die weiter von seinem Wohnort entfernten Ziele zu benutzen. Wenn das Wetter schön war und er sich an einen Ort begeben musste, der ihm nah genug erschien, zögerte er wegen der nachweislich horrenden Fahrscheinpreise nicht, die Strecke zu Fuß zu gehen. Blieben noch die Leihfahrräder von Velib‘, die auf bewundernswerte Weise in ganz Paris verteilt waren; aber auch hier hatte ihn das Abonnementangebot nicht überzeugen können. Er hatte schon versucht, ein Gefährt aus seiner Verankerung herauszuziehen, aber es bestand darauf, daran kleben zu bleiben. Allerdings fand er das Konzept interessant, nur dass die Logik des kapitalistischen Gewinns jede ökologische Initiative zerstörte. Eine verzweifelte und zwiespältige Erkenntnis traf ihn, als er feststellte, dass man in unserem Wirtschaftssystem nicht anders konnte, als in stillschweigender Übereinkunft unserer Machtlosigkeit, eine politische Entscheidung, die den Bürgern zu Gute kommen sollte und die von privaten, geldgierigen Unternehmen umgesetzt wurde, fast schon auf Knien zu akzeptieren.
Die junge Frau, die sah, wie er sich um sich selbst drehte, hatte es gewagt, sich ihm zu nähern und ihn gefragt, ob er auch die Linie 14 suchte. Dem war so. Er musste mit dieser Linie bis zum Bahnhof Saint-Lazare fahren, um dann von dort aus in einen Vorortzug umzusteigen. Er war mit Stéphanie, einer befreundeten Malerin verabredet. Sie hingegen war in die andere Richtung, nach Bercy, unterwegs. Rein optisch war sie ganz nach seinem Geschmack. Sie sprach kein perfektes Französisch. Ihr Akzent verriet ihre osteuropäischen Wurzeln. Sie hatte ihm mitgeteilt, dass sie Svetlana hieß und aus Russland kam. Im Gegenzug hatte er ihr seinen Vornamen verraten. „Franck“ hatte er geantwortet, ohne dabei zu versuchen, sie mit weiteren Informationen über seine Person zu beeindrucken oder ihr mit aufdringlichen Fragen auf die Nerven zu gehen.
Svetlana hatte es immer vorgezogen, von ihren Freunden Sveta genannt zu werden. Sie war seit drei Wochen in Paris, um hier zu arbeiten. Sie nutze ihren Aufenthalt aber auch, um während ihrer Freizeit verschiedene europäische Länder zu bereisen. Ihre Arbeit bestand darin, in einem Geschäft in der Galerie Lafayette Handtaschen zu verkaufen. Die Rolle der Verkäuferin in einer Boutique interessierte sie wenig. Sie langweilte sich sogar sehr oft. Das war die einzige Möglichkeit, die sie gefunden hatte, um ihren Traum, nach Frankreich zu reisen, zu verwirklichen. Auf diese Weise hatte sie ein Visum für drei Monate bekommen können. An diesem Tag war sie auf dem Weg zu einer ihrer Kolleginnen, die aus der Ukraine stammte und die aus dem gleichen Grund nach Frankreich gekommen war wie sie. Sie hatten einen Spaziergang durch die Stadt geplant, bei dem sie auch shoppen gehen wollten.
Svetlana hatte Franck vorgeschlagen, auszusuchen welche Richtung sie einschlagen sollten. Sie hatte ihm anvertraut, dass ihr Sternzeichen sie tagtäglich beeinflusste und nicht immer zum Besten. Waage: das Symbol für alle Arten der Instabilität. Sie konnte sich oft nur schwer entscheiden, vor allem in wichtigen Augenblicken. Ein Ja am Morgen konnte sich am Abend in ein Nein verwandeln. Sie hatte ihm Einzelheiten ihrer Persönlichkeit enthüllt, ohne sich auch nur die geringsten Gedanken darüber zu machen, ob es eine gute Idee war, sich einem Fremden gegenüber so zu verhalten. Sie hatte sich spontan, natürlich benommen, hatte sich in Gegenwart dieses Mannes wohl gefühlt. Sie hatte auf Anhieb eine positive Aura und ein beruhigendes Gefühl gespürt, als sie diesen Mann bemerkte, der genauso verloren war wie sie.
Ohne es zu wollen, hatte Franck die Art Mann verkörpert, der die Initiative ergreift. Der Weg, den sie eingeschlagen hatten, hatte sich als der richtige für Svetlana herausgestellt. Sie hatte sich bei ihm bedankt und wollte sich schon auf den Weg machen. Während er seine Schüchternheit an das hinterste Ende seines Temperaments verdrängte, hatte Franck sie gefragt, ob sie Lust hätte, an einem der nächsten Tage in seiner Begleitung Paris zu erkunden, so könnte sie in den Genuss eines privaten Reiseführers kommen. Überrascht und zögernd hatte sie ihn gemustert und sich nach den Absichten dieses Mannes gefragt. War er ein seriöser Mensch oder ein Abenteurer? Vielleicht ein Schnorrer?
Nachdem einigen Sekunden der Überraschung vergangen waren, hatte Svetlana ihm ein strahlendes Lächeln geschenkt, anschließend zustimmend mit dem Kopf genickt und ihm offenherzig mit der Allerweltsfrage „Warum nicht…?“ geantwortet. Danach hatten sie ihre Telefon-Nummern ausgetauscht. Ein paar Höflichkeitsfloskeln waren gefolgt. Sie hatten sich einen schönen Tag gewünscht und sich mit einem linkischen Händedruck verabschiedet.
Sub soarele de vara
La version traduite en roumain de Sous le soleil d’été est désormais disponible sous le titre : Sub soarele de vara. Traduction de Dana Cruceru.
Extrait :
În acea dimineață, în acel moment banal în care un simplu La revedere i se părea un Adio, fatidic, el crezuse că era pentru ultima dată când o îmbrățișa, pentru ultima dată când o ținea de mână, pentru ultima dată când o conducea înapoi acasă. Înainte să dispară în spatele grilajului de fier, ea îi făcuse ușor cu mâna un semn de sărutare îndreptat spre el. Surprins, el îi răspunsese cu aceeași eleganță, grăbit, ca doi amanți care nu pot suporta ideea de a fi despărțiți deloc, nici măcar o clipă de-a lungul zilei. Ochii i se umezeau, conștient de un lucru dramatic: această femeie, pe care o iubea, avea să se despartă de el. Presupunea că nu avea să o mai revadă niciodată. Oare ea îi văzuse tristețea? Prefera să-și imagineze contrariul. Dar oare din ce cauză credea ea că era el brusc prost dispus? Între ei, nimic nu fusese spus despre despărțire. Doar că el o simțea plutind în aer, ca aroma unei otrăvi puternice, împotriva căreia nu putea să lupte. Rămânând tăcut, el spera să se înșele. Oricum ar fi fost, zarurile i se păreau deja aruncate.
Cu capul plecat, mergând încet, el traversase șoseaua, se îndepărtase de clădire, gândindu-se ca va trebui să uite acest cartier. Se întorcea la studioul lui jalnic. Acolo, îl aștepta nefericirea hrănită de singurătate, doar cu alte lacrimi drept singură companie.
Cu ea, se obișnuise cu o parteneră delicată și sinceră, care îi trimitea des vești, fără să-l sufoce supraveghindu-i fiecare mișcare. Și el o lăsa să respire în voie, fără să caute să o deranjeze în timpul ei liber. De pe o zi pe alta, un cântec diferit părea că-l înlocuiește pe cel vechi, iar el se scufunda într-un abis de sentimente. Resimțise o durere vie, ca și cum într-o fantasmagorie, sentimentele i-ar fi fost smulse cu brutalitate.
Absența și lipsa ei duraseră aproape două săptămâni. Încercase să dea de ea de mai multe ori. Degeaba. SMS-uri, apeluri telefonice, sau chiar e-mailuri, nici una din încercări nu găsise ecou. Nici un răspuns, nici un mesaj, doar ignorare. Nu înțelegea, se întreba ce anume s-ar fi putut întâmpla să provoace fuga frumoasei lui, cu atât mai mult cu cât plănuiseră să plece împreună la Veneția în week-endul care se apropia.
Și totuși, povestea lor începuse bine. Romanța primelor săptămâni nu părea să-i conducă spre despărțire. O singură dată fatidică era cunoscută de amândoi, de la începutul relației.
Întâlnirea lor a avut loc în metroul parizian, culoare aglomerate, oameni grăbiți. În mijlocul acestui furnicar, o femeie tânără, pierdută, se uita în toate direcțiile. În gară erau lucrări de modernizare. Panourile care indicau direcțiile lipseau. Doar obișnuiții locului știau drumul, ca niște roboți în sinergie, perfect programați.
Și el era la fel de necăjit ca ea. Nu își mai găsea drumul. Deși el era un obișnuit al locului, familiar cu aceste tuneluri lungi. Cum n-avea mașină, nici două roți, și găsind ca autobuzele sunt prea aglomerate si e prea greu să te orientezi, se obișnuise să folosească aceste tuneluri de cârtițe pentru deplasările departe de casă. Când era frumos afară și trebuia să se ducă într-un loc nu prea departe de casă, nu ezita să meargă pe jos, pentru motivul evident al costului ridicat al biletului. Mai erau si scuterele Velib, răspândite mai peste tot în Paris, dar și aici, tipul de abonament propus nu-l convinsese. Încercase deja să extragă mașinăria, dar aceasta se încăpățânase să rămână atașată de suportul fix. Cu toate acestea, găsea conceptul destul de interesant, mai puțin aspectul randamentului capitalist care diminua din beneficiile inițiativei ecologiste. Constata cu disperare, în mod conflictual, că o decizie politică, care are un avantaj pentru cetățeni, de îndată ce e pusă în aplicare de către structuri private cu dinții lungi, nu oferă ca înlocuitor decât o constatare amară a sistemului nostru economic, pe care un simplu acord tacit de neputință ne obligă să-l acceptăm aproape în genunchi.
Femeia tânără pe care o vedea întorcându-se spre el îndrăznise să se apropie pentru a-l întreba dacă și el căuta linia 14. Așa era. Trebuia să meargă pe această linie până la gara Saint-Lazare și apoi să ia un tren care ducea spre periferie. Avea întâlnire cu Stephanie, o amică pictoriță. Ea, dimpotrivă, mergea spre Bercy, în cealaltă direcție. Lui i se părea că e exact pe gustul lui, fizic. Nu se exprima într-o franceză perfectă. Accentul ei îi trăda originea într-o țară din Est. Îl informase că se numește Svetlana și că e din Rusia. În schimb, el își dezvăluise prenumele, Franck, fără să încerce să o impresioneze oferindu-i alte informații despre persoana lui sau să o necăjească punându-i întrebări intruzive.
Svetlanei i-a plăcut dintotdeauna ca prietenii să o strige Sveta. Era în Paris de trei săptămâni, lucra aici. În același timp, profita de perioadele de concediu, pentru a vizita alte orașe europene. Vindea genți într-un magazin din Galeries Lafayette. Nu o interesa deloc să lucreze într-un butic. Dimpotrivă, se plictisea teribil. Dar era singurul mijloc pe care-l găsise pentru a-și îndeplini visul de a călători în Franța. În acest fel, reușise să obțină o viză temporară de trei luni. În acea zi, mergea la una din colegele ei, de origine ucraineană, venită și ea în Franța din același motiv. Amândouă își făcuseră planul să se plimbe prin oraș. Voiau să facă și shopping.
Svetlana îi sugerase lui Franck să aleagă el direcția de urmat. Îi mărturisise că semnul ei astrologic o influența în viața de zi cu zi și nu întotdeauna spre binele ei. Balanță: imaginea tuturor instabilităților! Ea se hotăra deseori cu mare greutate, mai ales în momentele importante. Un Da de dimineață se putea transforma seara într-un Nu. Îi dezvăluise detaliile personalității ei fără să-și facă prea multe griji dacă era o atitudine la locul ei sau dacă aceste detalii ar fi trebuit împărtășite sau nu unui străin. Era spontană, naturală, se simțise în largul ei în prezența acestui bărbat. Simțise pe de-a întregul o aură pozitivă și un sentiment de încredere atunci când îl remarcase pe acest băiat pierdut, la fel de pierdut ca și ea.
Fără vreo intenție anume, Franck luase poziția masculului care ia inițiativa. Traseul ales s-a dovedit a fi bun pentru Svetlana. Ea îi mulțumise și se pregătea să plece. Ascunzându-și timiditatea la polul opus al temperamentului său, Franck a întrebat-o dacă i-ar face plăcere să descopere Parisul în compania lui, într-una din zilele următoare, ca și cum ar fi beneficiat de un soi de ghid privat. Surprinsă, ezitând, ea se uitase atentă la el, întrebându-se ce intenții avea acest băiat. Era oare un bărbat serios sau un aventurier? Un profitor, poate?
Odată trecute cele câteva secunde de uimire, Svetlana îi aruncase un zâmbet larg, după care consimțise, răspunzându-i cu candoare, cu o replică uzuală: De ce nu?… Apoi își dăduseră numerele de telefon. Urmaseră politețurile obișnuite. Își uraseră reciproc o zi bună, își spuseseră La revedere, cu o strângere stângace de mână.
O escritor e a realizadora
La version traduite en portugais de la nouvelle L’écrivain & la cinéaste est désormais disponible sous le titre : O escritor e a realizadora. Traduction de Andreia Frazão.
Extrait :
Em determinados domingos à tarde, gosto de ir matar o tempo a um bar do bairro, que não fica muito longe de minha casa. Observo as pessoas na rua e escrevo. Escrevo um pouco sobre tudo, mas principalmente sobre as relações humanas. Inspiro-me nos fragmentos das vidas dos indivíduos que ouço falar; tomo nota dos gestos, bem como dos tiques deles. Também retiro elementos dramatúrgicos das vidas dos meus amigos ou de experiências que vivi. Nos últimos anos, escrever tornou-se-me indispensável. Um dia, sem aviso prévio, a escrita apresentou-se-me como uma escapatória à esterilidade que reconhecia na nossa sociedade contemporânea – que tomarei a liberdade de caracterizar como ansiogénica e doente – que, de vez em quando, só me dava uma inefável vontade de fugir para o outro lado do mundo, para me esconder algures por lá, longe de tudo, ao abrigo de constrangimentos e de contradições, de pessoas simples que estão satisfeitas com uma vida humilde e modesta.
Ao entrar no bar, reparei numa boneca de cabelo loiro fulvo, que estava sentada a um canto. Muitos tipos pareciam estar a olhar lascivamente na direção dela. À frente dela, estava uma mesa, que fixei imediatamente, para me sentar lá.
Passei pela garina, contemplando-a durante algum tempo, e segui em frente, admirando de passagem o seu decote generoso. Estava absorvida pelo telemóvel, a enviar mensagens sobre não sei o quê a não sei quem. Sobre a mesa, repousava, entreaberta, uma grande mala de mão de um amarelo berrante. Conseguia ver a confusão que estava no interior da mesma. Ao lado da referida mala, estava um copo de vinho branco e várias faturas respeitantes ao consumo no bar, que estavam à espera de ser liquidadas, e que se amontoavam sob um cinzeiro metálico. A menina bonita parecia ter feito muitos pedidos. Quando pus o meu casaco nas costas da cadeira, que estava diante dela, deitou-me um olhar furtivo; tinha um ar distraído e de quem não faz caso de nenhum aspeto da minha presença; depois, voltou a mergulhar a cabeça no smartphone, e agitou novamente os dois polegares, um após o outro, sobre o ecrã tátil.
Sentei-me de costas para ela. Tirei da mochila um bloco de notas de formato A4 e uma esferográfica. De onde eu estava sentado, conseguia contemplar a multidão de transeuntes que circulava na rua – a matéria-prima para os meus textos.
Tive uma inspiração e comecei a alinhar algumas palavras. As frases foram-se formando pouco a pouco, os parágrafos foram-se sucedendo, as páginas em branco foram enegrecendo. Estava com um bom embalo; tinha de reconhecer que nem sempre era assim.
Após algum tempo, num desses momentos de reflexão que são intrínsecos a qualquer escritor, ouvi um «ei!» procedente do lugar de trás. Recuperei a consciência, afastei os meus pensamentos – por uns instantes, pelo menos – e virei a cabeça.
«O que é que estás a escrever? És escritor?», perguntou-me a bela loira em quem eu tinha reparado quando cheguei.
Desta vez, estava a olhar fixamente para mim, diretamente nos olhos, e tencionava meter conversa.
Respondi-lhe com um sim fraquinho, perturbado pela sua aura deslumbrante. Tinha acabado de me enfeitiçar com os seus olhos verdes esmeralda.
«Sim, o quê? És escritor, é isso?», perguntou-me ela com um tom veemente.
Para conseguir encará-la melhor, virei-me ainda mais, encostado às costas da cadeira em que estava sentado.
«Sim, é isso. Estou a trabalhar num romance.»
Assim que acabei de dizer esta frase, vi as pupilas da miúda começarem a cintilar. Levantou-se de um salto, e pegou na bebida e na mala de mão. Com o movimento, a mala atingiu o cinzeiro, e as três faturas que estavam por pagar voaram para o chão. Pareceu-me que pensar em pagá-las era a menor das preocupações dela.
Deu alguns passos para se aproximar de mim e, neste momento, descobri uma bomba sexual de pequena estatura, com cerca de um metro e meio de altura. Os seus dois projéteis deviam flirtar o 95D, talvez um pouco mais. Depois de admirar a parte de cima, baixei a cabeça, para espreitar as coxas dela. A pequena saia azul pastel não ia além da zona do rabo. E que rabo! Um pedaço de mulher, com um rabo bem carnudo. Os longos cabelos loiros corriam-lhe até ao rabo. As pernas dela brilhavam. Exatamente o tipo de gaja com quem eu adoraria passar a noite.
«Adoro escritores. Têm tanta imaginação… Não te importas que me sente ao pé de ti? Estou aborrecida aqui sozinha. O meu ex está a chatear-me com SMS ridículas, nas quais se justifica por me ter deixado pendurada, e por não ter vindo ao nosso encontro. Que idiota! Juro-te, vocês, os homens… A sério, às vezes tenho dificuldade em perceber-vos. Enfim, não estou a falar de ti; nem sequer te conheço. Mas, em geral… Estamos a entender-nos, hã? Tu percebes.»
Estava hipnotizado, a ver a boazona a sentar-se à minha mesa, numa cadeira à minha frente, enquanto tagarelava uma torrente de palavras sem sentido. Não percebia nada do que me estava a acontecer.
O timbre da voz dela era agradável ao ouvido, tinha uma sonoridade muito suave, que contrastava com a energia com que esta mulher transbordava.
Então, conta-me tudo: estás a escrever sobre quê?»
A miúda loira estava a devorar-me com os seus grandes olhos verdes, como que fascinada. Os lábios dela brilhavam, e só pediam para ser beijados e chupados.
Sem sequer esperar que eu lhe explicasse do que se tratava a minha história, a miúda loira já estava inclinada por cima do meu ombro, a tentar decifrar o que eu tinha rabiscado na folha cheia de rasuras e setas em múltiplas direções, que serviam para ligar blocos de texto emoldurados e numerados.
El escritor & la cineasta
Après la version en espagnol [colombien], la version traduite en espagnol [castillan] de la nouvelle L’écrivain & la cinéaste est désormais disponible sous le titre : El escritor & la cineasta. Traduction de Francisco B. Anaya.
Extrait :
Hay domingos por la tarde que voy a matar el tiempo a un bar del barrio, no lejos de donde vivo. Allí observo a los transeúntes y escribo, un poco de todo, muy especialmente, sobre las relaciones humanas. Me inspiran fragmentos de vida de la gente que, al escucharla hablar, percibo sus ademanes y muletillas. Extraigo además el elemento dramático que mis amigos o yo mismo hemos experimentado. Desde hace unos años, escribir se ha convertido en algo imprescindible en mí. Un día, sin previo aviso, la escritura se me presentó, como subterfugio frente a la asepsia que yo concedí a nuestra sociedad actual —la cual catalogaría de provocar ansiedad y enfermedad—, que, sin saber explicar con palabras, ganas me daban de tanto en tanto huir al otro lado del mundo y ocultarme en algún lugar, lejos de todo, al amparo de opresiones y rebatimientos, rodeado de gente sencilla que se contenta con una vida humilde y modesta.
Hasta que, al entrar en el bar, me percaté de una nenita de pelo rubio amarillento sentada en un rincón. Unos chicos parecían mirarla de reojo. Frente a ella, una mesa libre, la cual elegí para sentarme sin más tardar.
Pasé junto a la chica, la miré un rato, avancé y admiré de pasada su desprendido escote. Su portátil la tenía absorta, enviando mensajes qué sé yo a quién. Sobre la mesa redonda, reposaba un gran bolso amarillo chillón medio abierto. Llegaba a apreciar todo el desorden en su interior. Junto a él presidía una copa de vino blanco y varias cuentas apiladas bajo un cenicero metalizado a la espera de ser pagadas.Parecía habérsele pasado a la guapa chavala los tantos pedidos. Al colocar mi chaqueta en el respaldo de la silla, me lanzó una miradita, airada y mofándose en cada punto de mi presencia, para luego sumergirse de nuevo en un teléfono móvil y sus dos pulgares de igual modo ajetreados uno tras otro sobre la pantalla táctil.
De espaldas a ella, tomé asiento. Saqué de mi mochila un bloc de notas a tamaño A4 y un bolígrafo. Desde donde yo estaba, llegaba a ver la multitud de viandantes que transitaban por la calle, materia prima para mis textos.
Inspiré profundamente y empecé a encadenar palabras. Lentamente iban dando forma las frases, los párrafos se sucedían, las páginas se tiznaban. Estaba de buen humor, si bien he de admitir que no siempre era así.
Al cabo de un rato, en uno de esos instantes de análisis intrínseco de todo escritor, oí un «eh» a mis espaldas. Recobré mis sentidos, ahuyentado mis pensamientos, al menos por un tiempo, y me di la vuelta.
— ¿Qué escribes? ¿Eres escritor? —me preguntó la guapa rubia en la que me había fijado cuando llegué.
Esta vez, me miraba fijamente, directa a los ojos y resuelta a entablar conversación.
Yo, aturdido por el deslumbre de su halo, le respondí con un sí mustio. Sus ojos verdes, me acababan de hechizar.
— ¿Qué, sí? Eres escritor, ¿cierto? —me preguntó con vehemencia.
Para encararla mejor, me giré más, acodado en el respaldo de la silla sobre la que me sentaba.
—Sí, así es. Estoy trabajando en una novela.
Acabando de proferir aquellas palabras, noté las pupilas de la tía empezar a centellear que, agarrando su vaso y bolso, se levantó de un brinco. En el movimiento, el bolso golpeó el cenicero y las tres comandas a pagar cayeron por los suelos. Me pareció que pensar en pagarlas fuese lo último de sus preocupaciones.
En ese instante, al dar unos pasos hacia mí, advertí una bomba sexual, pequeña de estatura, en un metro cincuenta. Ambos obuses debieron coquetear con el 95D, incluso algo más. Tras haber admirado la altura, agaché la cabeza para echar el ojo a sus muslos. Su corta falda azul claro no llegaba más abajo de su trasero. ¡Y qué culo!Un buen pedazo, bien carnoso. Sus largos cabellos rubios caían hasta sus nalgas. Sus piernas descollaban. Sin duda, la clase de tía con la que me placería pasar la noche.
Pelo acaso de uma garrafa
La version traduite en portugais de Au hasard d’une bouteille est désormais disponible sous le titre : Pelo acaso de uma garrafa. Traduction d’Andreia Frazão.
Extrait :
Eu tinha um ideal que desejava alcançar mais do que tudo, mas a realidade que vivia no quotidiano, e com a qual me confundia, fazia com que só me parecesse idílico nos meus sonhos. Ainda assim, tinha experimentado diferentes métodos para o concretizar: sites de encontros, pôr anúncios, a oferta de uma bebida quando um tipo me abordava num bar, a discoteca… Só que o resultado revelava-se sempre equivalente: apresentavam-se-me aventuras ou histórias muito breves. O que ia dar ao mesmo… estava aquém das minhas expetativas. Já tinha começado a pôr de lado o projeto de uma construção séria do amor, quando aconteceu uma coisa imprevista.
Por ocasião de um belo dia de fim de verão, no início do mês de setembro, tudo mudou. Tinha chegado à França há uns dias. Deixava para trás, na Rússia, a minha mãe, que vivia sozinha. A minha mãe estava satisfeita por eu poder ir estudar para o estrangeiro, embora estivesse igualmente amargurada por ver a única filha partir para tão longe. Doravante, estávamos separadas por 2500 quilómetros. Ela, no território do Cáucaso. Eu, na região de PACA (Provença-Alpes-Costa Azul).
Recebi uma bolsa do governo francês para continuar os estudos de engenharia. No entanto, não sabia, naquele instante, que isto me atrairia para França. Nunca tinha saído da Rússia. Só conhecia o país pelo que tinha encontrado em imagens ou em vídeos. Apetecia-me mudar de cenário, de ares, viver uma experiência diferente, confrontar-me com outra cultura; um desejo de refrescar a minha vida em geral. Não tinha qualquer contacto neste país, que ainda se me afigurava como uma terra misteriosa. Desembarquei numa terra virgem, sem nenhuma marca de referência, onde teria de ser construído um novo universo.
Por ocasião da minha chegada a Paris, teria gostado de me demorar nas ruas durante alguns dias, para contemplar os monumentos da cidade. Faltava-me o orçamento para ficar a dormir num hotel, ou mesmo para arrendar um quarto modesto. A contragosto, tive de adiar a visita à cidade, deixá-la para outra ocasião.
Andei a vaguear nos arredores da estação de comboios da cidade de Lyon até à manhã seguinte. Estava à espera do primeiro TGV, que partiria em direção a Aix-en-Provence.
Tive de esperar mais cinco dias antes do início das aulas. Aproveitei a oportunidade para explorar os arredores. Fui até Marselha, para admirar o mar.
O vento estava frio, e o ar estava agradável. Lá, invadiu-me um sentimento de renascimento, como se estivesse debruçada sobre uma das extremidades do mundo. Já tinha sonhado viajar para outro país. Estava a passear na França, e a experiência foi agradável.
A ditadura das máscaras
Extrait :
Neste ano da desgraça de 2020, na segunda-feira, 14 de setembro, cerca das 16:30 uma força de gendarmes achou por bem mandar parar, para dar espetáculo, na autoestrada A4 – conhecida como Autoestrada do Leste – o nosso autocarro, operado pela empresa Sindbad, em rota de Paris para a Polónia. O motivo invocado não foi a identificação dos passageiros, como acontece na Alemanha quando os autocarros atravessam o país – são situações desagradáveis que atrasam a viagem – ou para assinalar algum problema com o veículo. A intenção dos dois gendarmes, que aparentemente não tinham mais nada para fazer naquele dia, não passava de um pretexto para dar uma lição de moral com o único fito de “cumprir objetivos”, fixados durante o quinquénio macroniano e que o Estado francês impõe ao povo e a todos os cidadãos do mundo que se aventurem em território seu neste período de pandemia. Pessoas escolhidas aleatoriamente no autocarro eram brindadas com uma multa de categoria 4, no valor de 135 euros por estarem a infringir o uso obrigatório de máscara determinado pelos charlatães que nos lideram e já mostraram a sua nulidade como governantes de França … os mesmos que meses antes, quais pavões em frente às televisões, afirmavam alto e bom som que as máscaras eram inúteis. As suas palavras ficaram gravadas e qualquer um pode ouvi-las na Internet. Assim que as máscaras se tornaram uma prioridade comercial e ficaram acessíveis em lojas e centros comerciais – vendidas a um preço abusivo – a milícia macroniana passou a exibir-se amordaçada (para mostrar o exemplo que a plebe tinha de seguir e, sobretudo, para incutir nas pessoas constrangimento e medo). A máscara não lhes tolheu a língua, o que teria evitado que o nosso sistema auditivo fosse martelado com uma quantidade substancial de mal-entendidos. A política do reizinho no poder para com os cidadãos poderia, portanto, resumir-se a: “calem a boca e obedeçam assim que eu tomar qualquer decisão!” À falta de uma ditadura oficial, temos a imposição, num país que já foi o dos direitos humanos e dos cidadãos. É assim que muitas vezes funcionam os regimes ou dirigentes que perdem o controlo, a estima e a influência nas populações. A obstinação, o autoritarismo e a violência não passam de uma confissão de fracasso perante um povo que já não se reconhece no poder dominante e luta para o abalar e derrubar, porque sabe que o sistema atual não pode durar e tem de ser alterado, custe o que custar, para bem de todos. Enquanto me endireitava, apercebi-me, através da janela, de um gendarme dando instruções ao motorista para estacionar ao lado da portagem da autoestrada. Só assisti ao fim da manobra porque tinha as mãos dentro de um saco e a cabeça para baixo enquanto procurava um pacote de bolachas que andaria perdido entre sandes, garrafas de água, pacotes de batatas fritas e pertences pessoais. A máscara, que já tinha tirado, estava pendurada à minha frente, a cerca de trinta centímetros, presa pelo elástico a uma pequena garrafa de água, colocada dentro da rede de porta-objetos nas costas do assento à minha frente. Podia ter voltado a colocar a máscara antes de o gendarme entrar no autocarro, porém não achei que estivesse a incorrer em qualquer tipo de infração. Em tempos normais quase não existem controlos em França; os autocarros circulam sem constrangimentos ou contrariedades; é algo que podemos definir com a palavra Liberdade, que está inscrita pela Constituição nas divisas francesas. Naquele dia fiquei surpreendido quando nos mandaram parar.
De schrijver en de filmmaakster
La version traduite en néerlandais de la nouvelle L’écrivain & la cinéaste est désormais disponible sous le titre : De schrijver en de filmmaakster. Traduction de Maartje van Woensel.
Extrait :
Op sommige zondag middagen, breng ik de tijd door in een buurtcafé, niet ver van mijn huis vandaan. Ik kijk er naar de mensen op straat en ik schrijf. Ik schrijf over van alles, voornamelijk over menselijke relaties. Ik laat me inspireren door fragmenten uit het leven van individuen die ik hoor praten; ik noteer hun gebaren en ook hun gekke gewoontes. Ik put ook uit dramaturgische elementen van mijn vrienden of van ervaringen die ik heb beleefd. Sinds enkele jaren is schrijven noodzakelijk voor me geworden. Het schrijven presenteerde zich aan me, een dag zonder waarschuwing, als een uitvlucht tegenover de steriliteit die ik aan onze moderne samenleving toekende – die ik me permiteer als angstig en ziek af te schilderen – die, van tijd tot tijd, me een onuitspreekbare zin gaf te vluchten naar de andere kant van de wereld om me ergens te aarden, ver van alles, beschut tegen verplichtingen en tegenstrijdigheden, tussen simpele mensen die tevreden zijn met een nederig en bescheiden leven.
Op het moment dat ik het café binnen ging, zag ik een kleine jonge meid met goudgeel haar die aan een tafeltje in de hoek zat. Vele types leken haar kant uit te gluren. Voor haar was een tafeltje vrij, dat ik onmiddellijk uitkoos om me te installeren.
Ik kwam dicht bij haar in de buurt, bekeek haar een tijd, liep verder, ondertussen haar genereuze boezem bewonderend. Ze was verdiept in haar telefoon, aan het sms-en ik weet niet wat en ik weet niet met wie. Op het ronde tafeltje stond een grote opzichtige gele handtas, half open. Ik kon alle zooi erbinnen goed onderscheiden. Naast de zogenaamde tas stond een glas witte wijn en verscheidene bonnetjes van het café die nog betaald moesten worden, en die zich opstapelden onder een metalen asbak. De mooie meid leek vele bestellingen te hebben gemaakt. Ze keek me vluchtig aan, op het moment dat ik mijn jas op de stoelleuning van de stoel voor haar legde, ergens anders met haar gedachten en zich helemaal niks van mijn aanwezigheid aantrekkende, waarna ze haar hoofd weer over de smartphone boog en opnieuw de twee duimen één voor één haastig over het touchscreen bewoog.
Met mijn rug naar haar toe ging ik zitten. Ik haalde een pen en een kladblok in A4 formaat uit mijn rugzak. Vanaf mijn plek, kon ik de drukte van de voorbijgangers die in de straat liepen gadeslaan – bouwstof voor mijn teksten.
Ik ademde in en ik begon een paar woorden op een regel te zetten. De zinnen vormden zich beetje bij beetje, de paragrafen volgden elkaar op, de pagina’s werden zwart. Ik had een goed ritme; ik moest wel toegeven dat dat niet altijd zo geweest was.
Na een tijdje, op een van die intrinsieke beschouwende momenten die elk schrijver kent, hoorde ik een “hé!” die van achter mij vandaan kwam. Ik sloot mijn verstand af, verwijderde mijn gedachten – in ieder geval even -, en ik keek om.
“Wat schrijf je? Ben je schrijver?”, ondervroeg de mooie blondine die ik had opgemerkt tijdens mijn aankomst.
Ditmaal, keek ze me strak aan, recht in mijn ogen en was duidelijk van plan een gesprek te beginnen.
Ik gaf haar een zwak, ja, in de war door haar aura dat me verblinde. Met haar groene smaragd ogen, had ze me zojuist betoverd.
“Wat, ja? Ben je schrijver, klopt dat?” vroeg ze op een vurige toon.
Om een beter weerwoord te hebben, draaide ik me nog verder om, met mijn ellebogen leunend op de rugleuning van de stoel waar ik op zat.
The writer & the filmmaker • audiobook
La version traduite en anglais de L’écrivain & la cinéaste est désormais disponible en audiobook. Traduction de Kim Whatley et narration par Scott Sulak.
Extrait :